Clipe de Cluj

(Scris de  Melania Bancea)

Prima noastră invitată, Melania Bancea, cunoscută, respectată și premiată ca  blogger sub nickname-ul de  Silavaracald, ne face onoarea de a publica un articol ca și colaborator permanent, la secțiunea Invitați. Această secțiune cuprinde povești despre alte orașe din țară, pe care clujenii și nu numai le vor citi cu plăcere și interes.

Salut aici apariția blogului Clipe de Cluj (Mirela Pete, Gabriela Ilieș, Napocel și Xaba), printre invitații căruia mă aflu și eu, trăitoare pe alte meleaguri. ”Pe multe meleaguri”, ar fi mai corect spus, pentru că am cam fost vânturată prin multe locuri din țara asta, fiecare dintre ele lăsându-mi impresii de neșters.

M-am născut în Hunedoara, în perioada când acolo se afla cel mai mare (pe atunci) combinat siderurgic din țară. Am trăit acolo, cu intermitențe (a se citi: am lipsit doar în perioadele când eram la bunici) vreo zece ani, după care ne-am luat catrafusele și ne-am mutat la Galați, unde se mutase centrul siderurgiei românești din acel timp. Amintirile mele despre orașul natal sunt destul de vagi, deși, pe alocuri, puternice din punct de vedere emoțional. Locuisem la ”barăci” într-un timp, în Ote (adică, Orașul tinerilor), undeva la periferia Hunedoarei, dar de acolo chiar nu-mi amintesc decât camera în care stăteam și praful de pe ulița din fața casei, stârnit de camioanele care treceau în viteză pe acolo. Apoi ne-am mutat la bloc, într-un apartament cu trei camere, la parter. Orașul Muncitoresc se numea carteierul. Omeul, cum i se zicea de către toți.

Încerc să ignor informațiile pe care le pot obține pe net despre el, așa că-l voi reconstitui din minte, așa cum mi se părea atunci.

Înâti și-ntâi: multă verdeață. Un câmp în spatele blocului, cu o salcie de ramurile căreia ne agățam noi, prichindeii, și ne dădeam huța. O grădiniță de copii la marginea lui, cu geamuri la demisol, prin care priveam în camera uneia dintre îngrijitoare și-i scoteam limba dacă o vedeam, până când ne-a părât părinților și ne-a întrerupt astfel toată distracția. Zone verzi, între clădiri, cultivate cu flori și arbuști de către locuitorii mobilizați ”tovărășește” de către doamna  Crainic, o blondă înaltă, osoasă și impunătoare, șefa comitetului de bloc… Un deal împădurit, la doi pași de el, unde mergeam în după amiezele calde și prindeam cărăbuși, iar de sărbători, la Ciupercă, mâncam mititei și înghețată, în timp ce pe o estradă se produceau artiștii locali…

Restaurantul Corvinul

Apoi, vecinii de pe cele trei scări ale blocului. Mi-i amintesc, din rațiuni mai mult decât evidente, predominant pe cei cu copii.  Și pe tovarășii mei de joacă, bineînțeles. La etajul al doilea, Gheți, ochelaristul, cu sora lui Greta; ambii sași; el – o mârțoagă scârțind la vioară -unde eram colegi de suferință, la școala de muzică- cât era ziulica de lungă; ea: o zvârlugă blondă, cu părul aproape alb vara… La scara a doua, alte săsoaice, surorile Weber, ale căror prenume îmi scapă; oricum, ele fiind mai răsărite și cu nasul pe sus, nu se amestecau cu noi la joacă; acum or fi prin Germania, cine știe…  Deasupra lor, la ultimul etaj, stătea Mușat, veșnicul meu inamic, un băiat slab și negricios, cu care mă băteam imediat ce dădeam ochii cu el. Tatăl lui era erou de război, așa că statul român îi dăduse voie să aibă, în regie, un chioșc cu țigări și ziare, din care trăiau destul de bine pe vremea aceea. La a treia, Carmen, colega mea de clasă, fiica unui inginer agronom pe care nu l-am văzut niciodată la față, deși mergeam acolo în fiecare dimineață, s-o iau la școală. Intram în apartamentul spațios cu sfiiciune -ca un copil sărac, în casa stăpânilor- și o așteptam cuminte, pe un scaun, urmărind -cu jind- ritualul ei matinal. De obicei, la ora când ajungeam eu acolo, ea mai era încă în pat. Acuma, ori eram eu neobrăzat de matinală, ori ea era cam puturoșică… cert e că mereu o găseam încă în pijamale, cu o tavă în brațe, iar pe ea, mereu, 3-4 sandviciuri cu pâine cu unt și pastă de coacăze, plus o cană cu lapte aburind. Încercam să nu mă uit la ea când înfuleca, mai ales că eu cam săream peste faza asta a zilei, deci, îmi cam ploua în gură. La școală nu-mi amintesc să-mi fi fost foarte apropiată, eu diluându-mă în masa aceea omogenă de fii de muncitori, iar ea stând mai mereu în banca ei, placidă și suficientă sieși în pufoșenia ei de copil bine hrănit și răsfățat.

Dar să-i lăsăm pe oameni, pentru că acum ne ocupăm de orașe!

Ce-mi mai amintesc eu din Hunedoara? Stadionul Siderurgistul (cred), dinspre care răzbăteau, în zilele de meci, huiduielile, aplauzele, încurajările și fluierăturile, urmate apoi, după un timp, de scurgerea de oameni, pe străzi, îmbujorați la față să comentând încă fazele cele mai disputate ale meciului abia încheiat. Apoi restaurantul cu terasă Corvinul, o clădire care mi se părea a naibii de elegantă și impunătoare de la înălțimea copilului care eram atunci, și unde ne scotea, rar de tot, tata, în câte o seară , la o fleică, un pahar de vin/suc și arahide din partea casei. Am căutat mult, pe internet, o imagine a lui actuală, dar n-am găsit, așa că pun poza asta veche, care e departe de superbețea de care îmi aduc eu aminte.

Îmi mai amimtesc din Hunedoara drumul lung de la piață și până acasă, străbătut întotdeauna pe jos, durerile cumplite de picioare, pe care le potoleam fugind câțiva metri înaintea maică-mii, ciucindu-mă și odihnindu-mă până când mă depășea, ca apoi să reiau mișcarea aceea cu fuga+ciucitul+odihna, și tot așa, până ajungeam la bloc, moment în care oboseala îmi dispărea subit, motiv din care o luam la picior spre terenul de joacă, unde stăteam până când mă chema mama la masă.

Mai țin minte și drumul spre școală, care trecea printr-un cartier cochet de vile  cu un etaj, locuite de ștăbimea vremilor acelea, care mi se păreau superbeatunci, comparativ cu Omeul nostru înghesuit, dar care acum seamănă doar a dependințe ale clădirilor particulare care au împânzit perfieria tuturor așezărilor urbane din România.

Ciudat, dar de clădirea școlii nu-mi amintesc, ci doar de banca mea, cu gaura pentru călimară, pe care o duceam într-o punguță legată cu un șnur, de frații gemeni bivitelini Mirel și Nu-mai-știu-cum-îi-zicea-celuilalt, un băiat cu gheată ortopedică și chip rotund;  de Thea, o micuță cu chip angelic, care se lăuda că e nepoata cântărețului de operetă în mare vogă pe atunci, Ion Dacian; de Simion, care era scos cel puțin o dată pe zi din clasă pentru că ”a stricat aerul”, cum îl pâram noi; de Angelica-sclifosita, unica elevă care venea zi de zi cu un imaculat șorțuleț alb, noi purtându-le pe cele negre, mai rezistente la murdărie și la petele de cerneală,  pe cele albe păstrându-le pentru ocaziile festive; de chipul învățătoarei mele, doamna Gherghina Ioana, o femeie clădită cu dărnicie, care nici nu cred că m-a iubit din cale afară, dar nici n-am simțit din partea ei antipatie sau altfel de sentimente negative (Ce-i drept, și eu nutream cam același lucru față de ea, așa că nu se făcea gaură în cer din cauza asta.)

Când zic Hunedoara, îmi vine în minte, bineînțeles, și Castelul Huniazilor, unde am fost duși în vizită cu școala, și de unde am rămas doar cu impresia claustrofobă a celulei unde a fost ținut prizonier Vlad Țepeșul de către ”aliatul” lui Matei Corvinul (de corectitudinea istorică a acestei informații nu sunt prea sigură, dar nici nu vreau să mă informez, pentru că acum povestesc despre felul în care l-am perceput eu atunci), și de fântâna adâncă de 30 de metri, săpată de trei prizonieri turci (c0nform legendei), zăbrelită în momentul vizitei noastre acolo, pentru evitarea accidentelor.

Hunedoara e pentru mine derdelușul de lângă bloc, unde am învățat să mă ”dau” cu patinele; jocurile nesfârșite, ”de-a partizanul”, în care se prindeau și adulții, nu doar copiii; mirosul de praf ușor mucegăit al pivnițelor în care ne ascundeam când jucam de-a v-ați ascunselea; iaurtul cu zahăr, la care m-a dedulcit o vecină obeză; emisiunile televizate, urmărite de întreaga suflare a scării, duminica, la tanti Joița, unica deținătoare de aparat TV din bloc; hârtia albastră, de învelit caietele școlare, prinsă în geamuri, vara, pentru protecția împotriva arșiței; orele lungi și plicticoase de vioară, la școala de muzică; altele, mult mai plăcute, de cor, în același loc; alimentara din colț, de unde luam pâine pe cartelă, de 1 leu biscuiți (mereu erau șapte în pungă, niciodată mai mulți sau mai puțini) și de altul zahăr-candel sub formă de cristale legate între ele cu o sfoară care le străbătea; asta, când nu cumpăram marmeladă și dropsuri…

Văd că am vorbit mai mult de oameni decât de clădiri, străzi, cultură, monumente, istorie etc, dar, uneori, un oraș trăiește mai mult prin urmele pe care le lasă locuitorii lor în noi decât prin imaginile caselor, blocurilor, statuilor, stadioanelor, parcurilor, piațetelor sau a alcătuirilor industriale, comerciale sau culturale. Hunedoara avea un suflet ușor înnegrit de fumul scos de furnale, dar încă tânăr,  sufletul, respirând voioșie, entuziasm și inconștiență.